Tainele Bisericii

Botezul

Botezul este o taină de o mare bogăţie, aşa cum arată numele multiple date în Noul Testament. El se dă nu numai pentru iertarea păcatului strămoşesc şi numai copiilor (Ioan 3, 3; Rom. 6, 3-5). Botezul este şi experienţă personală a Cincizecimii, deoarece cel nou botezat intră acum în adunarea văzută a Bisericii, alăturându-se celor ce s-au sfinţit în Ierusalim. De aceea, condiţia esenţială a botezului este mărturisirea păcatelor şi afirmarea personală a Simbolului de credinţă: "Eu cred...". "Eu cred..." trebuie repetat şi la primirea Tainei Împărtăşaniei, care e nedespărţită de botez.

Prezenţa Duhului Sfânt în creştinul botezat este de o valoare incomparabilă. Aceasta este asigurarea fermă că cel botezat va fi cu Hristos în veci: "Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat" (Gal. 3, 27). "Îmbrăcarea în Hristos" este însă o experienţă conştientă, activă. "Numai morţii nu simt când sunt îmbrăcaţi" (Simeon Noul Teolog, Cuvântare morală, IV). Creştinul botezat nu este un corp inert, un cadavru. De aceea simţirea harului este un semn autentic al naşterii din nou la Botez. Creştinul este uns, consacrat, ca ostaş al lui Hristos, al cărui nume este înscris în Cartea vieţii.

În practica Bisericii apostolice, păstrată în tradiţia ortodoxă, Botezul, Mirungerea şi Împărtăşania formeză un singur şi inseparabil "ritual de iniţiere". De altfel, Evanghelia de la botez: Matei 28, 16-20, introdusă de Apostol: Romani 6, 3-11 şi de "Câţi în Hristos v-aţi botezat", se citeşte după ungerea cu sfântul Mir a copilului. După botez şi mirungere, copilul este adus în faţa altarului unde primeşte Sfânta Euharistie. Cu aceasta, intrarea sa în Biserică văzută este completă.

Notă: În anumite zile nu se fac botezuri

Mirungerea sau Miruirea

Ungerea cu Mir (instituire: Fapte 8, 14-17) este taina în care, prin ungerea cu Mir (sfinţit de patriarhul Bisericii) pe organele de simţ ale trupului şi prin invocarea darului Duhului Sfânt: "Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin", cel botezat este consfinţit în unirea sa cu Hristos, i se conferă darurile Duhului Sfânt, fiind consacrat pentru o slujire în Biserica văzută. Marturisirea de credinţă ortodoxă (1642) face o analogie între venirea Duhului Sfânt asupra apostolilor la Cincizecime, şi conferirea darurilor Duhului celor botezaţi prin taina mirungerii: "după cum odinioară Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor în chip de foc şi a revărsat asupra lor darurile Sale, tot aşa şi acum, când preotul, cu sfântul Mir, unge pe cel botezat, se revarsă asupra lui darurile Sfântului Duh" (Întrebarea CIV). Nicolae Cabasila ( Viaţa lui Hristos, III, 1-7) găseşte un element comun între hirotonia preoţilor şi ungerea celor botezaţi, deoarece ambele se fac prin invocarea Duhului Sfânt şi prin punerea mâinilor: "Dumnezeiescul har..." "Pecetea darului Duhului Sfânt...".

Taina se dă celor botezaţi prin afundare întreită în apă, în numele Sfintei Taine, după făgăduinţa făcută chiar în Vechiul Testament (Ioil 3, 1; Fapte 2, 17). Potrivit principiului: fiecare taină are efectul ei propriu, mirungerea este taina "comunicării Duhului Sfânt" ( Viaţa în Hristos III, 1). Dacă prin botez creştinul participă la crucea, moartea şi învierea lui Hristos, prin mirungere el participă la energiile Duhului Sfânt, primind pecetea sfinţeniei harului. Înnoit prin baia botezului, credinciosul devine "creştin" prin ungere (I Ioan 2, 20). Mirul este simbolul regenerării, dar şi al darurilor Duhului Sfânt: "Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos şi ne-a uns pe noi, este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre" (II Cor. 1, 21-22).

Mirungerea este o condiţie de primire în Biserica ortodoxă şi la împărtăşirea acestora, pentru cei ce au primit botezul în sânul şi după ritualul altei Biserici creştine. Potrivit practicii Bisericii vechi, unele confesiuni creştine separă timpul botezului de timpul mirungerii (sacramentul confirmării), pentru motive catehetice şi pedagogice (la o vârstă când copiii sunt conştienţi şi responsabili). În acest caz, confirmarea este făcută de episcopul locului, ceea ce pune în relief foarte bine integrarea copilului în Biserica locală, reprezentată de episcop.

La patruzeci de zile după botez, copilul, băiat sau fată, este adus de părinţi împreună cu naşii la Biserică pentru ritualul numit "îmbisericire", care constă în introducerea copilului în altar şi închinarea lui în faţa sfintei Mese. Cu aceasta el sau ea devine, în mod deplin, mădular nou al parohiei respective.

Sf. Împărtăşanie

Taina Euharistiei (Înstituirea: Luca 22, 19-22; I Cor. 11, 23-27), a Împărtăşaniei cu Sfintele Taine, sau a Cuminecăturii, ocupă un loc central în viaţa Bisericii şi se deosebeşte de celelalte taine, ierurgii şi slujbe cultice, prin aceea că aici nu este vorba de împărtăşirea taincă a harului ci de cuminecarea cu trupul şi sângele lui Hristos, "cărbunele aprins" care arde păcatele, pâinea cerească ce se dă spre iertarea păcatelor, spre comuniunea cu Duhul Sfânt, spre viaţa de veci: "Mâncare şi băutură ai dat oamenilor spre desfătare... iar nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău, mâncare şi băutură duhovnicească şi viaţă veşnică" (Didahia, X, 2). Nicolae Cabasila descrie caracterul unic al Împărtăşaniei astfel:

"Fără îndoiala că Hristos se află în toate tainele, El care este şi ungerea şi botezul şi hrana noastră, ba este de faţă şi în cei ce iau parte la săvârşirea Sfintelor Taine împărţindu-le din darurile Sale, dar în fiecare din Taine El este de faţă în alt chip. Pe cei botezaţi îi curăţeşte de întinăciunea păcatului şi întipăreşte în ei din nou chipul Său. În cei miruiţi face mai lucrătoare puterile Duhului, a căror comoară s-a făcut trupul Său prin ungere. Când duce însă pe credincios la Sfânta Masă si-i dă să manance din însuşi Trupul Lui, Mântuitorul schimbă întru totul lăuntrul primitorului, împrumutându-i însăşi personalitatea Sa, iar noroiul care primeşte vrednicie de împărat nu mai este noroi, ci se preface în însuşi trupul Împăratului: ceva mai fericit decât această soartă nici nu s-ar putea închipui. De aceea, Sfânta Împărtăşanie este taina cea mai mare, pentru că mai încolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva. Căci, de regulă, după o treaptă vine a doua, după aceasta a treia şi apoi tot aşa până la cea din urmă. După Sfânta Împărtăşanie însă nu mai este loc unde să păşesti, de aceea trebuie să te opreşti aici şi să te gândeşti cum să faci, ca să poţi păstra până la sfârşit comoara pe care ai dobandit-o" ( Viaţa în Hristos, IV).

Aducerea şi sfinţirea darurilor euharistice au un caracter de jertfă, fără ca liturghia euharistică să fie o repetare a jertfei unice de pe cruce a lui Iisus Hristos. El este "jertfa cea vie şi nejertfită", Care "o dată pe Sine ca jertfa Părintelui Său ca jertfă aducându-se, pururea se junghie". Între cele două veniri ale lui Hristos-Domnul, comunitatea locală aduce, prin episcopul său preotul ei, această "jertfă duhovnicească şi fără de sânge" spre pomenirea paştelui, morţii şi învierii lui Hristos (Luca 22, 19) şi spre vestirea împărăţiei lui Dumnezeu: " Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El" (I Cor. 11, 25).

În legătură cu caracterul de jertfă al Liturghiei euharistice, se mai pot adăuga următoarele: Iisus Hristos spune ca pâinea este Trupul Său, iar ceea ce este în potir, sângele Său (Matei 26, 26-28). Euharistia este astfel singura taină în care darurile oferite - materia - se prefac în mod real în ceea ce ele semnifică. La botez, apa nu devine Duh Sfânt, deşi este purtătoare de putere sfinţitoare a harului. "Euharistia, zice sfântul Ignatie, este Trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Trupul care a suferit pentru păcatele noastre şi pe care Tatăl, în bunătatea Sa, L-a înviat" (Către Smirneni, VII, 1). Pentru a exprima caracterul unic al Jertfei lui Hristos, numai o singură liturghie se celebrează într-o zi liturgică, la acelaşi altar, de către aceeaşi parohie, într-un anumit loc.

Cuminecarea sau mâncarea Trupului euharistic nu înseamnă consumarea fizică Trupului lui Iisus. Trupul se gustă în mod real, sub forma pâinii şi vinului. Apoi, Trupul şi sângele aparţin Fiului întrupat, răstignit, înviat, înălţat şi încoronat ca Domn şi nu Tatălui sau Sfântului Duh. Desigur, darurile devin "euharistie" (= mulţumire) prin lucrarea comună a Sfintei Treimi. Şi, deoarece Fiul este unit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, credincioşii pot spune după împărtăşire: "Am primit Duhul cel ceresc". În taina Cuminecăturii, Hristos se dă întreg fiecăruia, neîmpărţindu-Se şi nemicşorându-Se în cei ce se fac părtaşi de El.

Instituită de Însuşi Iisus, în Joia Patimilor Sale, în timpul ultimei cine cu apostolii, Euharistia este săvârşită acum duminica, "Zi în care Dumnezeu, schimbând întunericul şi materia, a creat lumea, iar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, în aceeaşi zi a înviat din morţi" (Iustin, Apologia 1, cap. LXVII). Încă de la începutul Bisericii în Ierusalim, creştinii, părăsind calendarul cultic urmat de sinagogă şi Templu, n-au mai ţinut zi de odihnă şi jertfă sâmbăta, ci s-au adunat pentru a celebra "mulţumirea" (Euharistia) în prima zi a săptămînii, duminica, ca o retrăire săptămânală a Paştelui.

Potrivit regulii apostolice transmise de Iustin Martirul, nu poate participa la Euharistie decât numai "cel ce crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate şi care a trecut prin baia iertării păcatelor şi a renaşterii, trăind mai departe aşa cum ne-a transmis Hristos" ( Apologia întaia, LXVI). Biserica ortodoxă nu acceptă la Cuminecătură creştini care aparţin unei Biserici ce nu mărturiseşte aceeaşi învăţătură de credinţă, mai ales în privinţa Euharistiei şi Preoţiei.

Mărturisirea sau Spovedania

Spovedania este taina prin care Dumnezeu iartă, prin preotul duhovnic, păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi le mărturisesc în cadrul spovedaniei. Spovedania are o semnificaţie complexă: pocăinţă, pentru că cel ce o primeşte trebuie să regrete în mod sincer păcatele săvârşite; mărturisire, creştinul îşi mărturiseşte păcatele în faţa preotului; al doilea botez, pentru că prin ea se spală păcatele ca şi prin taina Botezului; iertare, pentru că prin această taină se dezleagă păcătosul de legătura păcatelor; împăcare, pentru că ea ne împacă cu Dumnezeu.

Întrebări şi răspunsuri legate de spovedanie:
1 - Cine are dreptul de a spovedi?
Numai episcopii şi preoţii au puterea şi dreptul de a dezlega de păcate.
2 - Când să ne spovedim?
Spovedania nu este neapărat legata de termene. Se poate merge la spovedanie de câte ori considerăm necesar să o facem. Porunca a patra a Bisericii ne cere să ne mărturisim păcatele de patru ori pe an, adică în posturile Paştelor, Crăciunului, al Sfintei Marii şi al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Orice credincios are datoria să se spovedească cel puţin o dată pe an.
3 - Cine trebuie să se spovedească?
Toţi credincioşii trebuie să se spovedească. Bolnavii, mai ales, trebuie să se îngrijeasca să se spovedească şi să se împărtăşească pentru ca eventualul sfârşit să nu-i prindă fără a fi spovediţi şi împărtăşiţi.
4 - Cum trebuie să ne spovedim?
Spovedania (mărturisirea) păcatelor trebuie făcută prin viu grai, în faţa preotului-duhovnic şi trebuie să fie: completă, adică să cuprindă toate păcatele săvârşite de la ultima spovedanie de care suntem conştienţi; sinceră şi făcută de bunăvoie; secretă, adică fără alţi martori; cu umilinţă, cu părere de rău, şi cu dorinţa sinceră de a nu le mai repeta.
5 - Ce este canonul (epitimia) de spovedanie?
Canonul de spovedanie sau epitimia (certarea) este mijlocul de pocăinţă rânduit de Biserică, prin care preotul-duhovnic cere penitentului să facă rugăciuni, metanii, frecventarea bisericilor, fapte de milostenie, posturi, înfrânări de la anumite fapte sau mâncăruri etc. Cea mai aspră pedeapsă este oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pentru un anumit timp.
6 - Unde se face spovedania?
Spovedania se face în Biserică, înaintea icoanei Mântuitorului. Se fac excepţii pentru bolnavii netransportabili, la care preotul este obligat să se ducă pentru a-i spovedi.
7 - În ce constă spovedania?
Preotul spune anumite rugăciuni, care fac parte din ritualul spovedaniei, după care urmează mărturisirea păcatelor de către penitent. Acesta răspunde la întrebările preotului-duhovnic sau îşi mărturiseşte singur păcatele. În funcţie de gravitatea păcatelor, duhovnicul rânduieşte canonul (epitimia) pe care cel spovedit trebuie să-l urmeze.
8 - Spovedania poate fi făcută publică?
Preotul-duhovnic nu are voie, sub nici un motiv, să facă publice păcatele mărturisite de un penitent în scaunul spovedaniei.
9 - Ce să facem înainte de spovedanie?
Mărturisirea păcatelor este recomandat să se facă după o perioadă în care cel care doreşte să se pocăiască a ţinut post şi s-a rugat.
10 - Care este rezultatul spovedaniei?
Spovedania ne dezleagă de păcate şi ne dă o nouă şansă pe calea virtuţii.

Nunta sau Căsătoria

Nunta (Înstituire: Efes. 5, 25, 32) este cea dintâi dintre tainele creştine amintite de Noul Testament (Ioan 2, 1-11; Matei 19, 4-6). De fapt, căsătoria (alianţa matrimonială) exista şi în Vechiul Testament, dar Iisus ii dă o semnificaţie unică, sacră, eternă. Nunta este taina în care se binecuvintează unirea omului cu femeia, cu trup şi suflet, într-un mod unic. Unii exegeti biblici cred că textul: "Acolo unde sunt doi sau trei uniţi în numele Meu" (Matei 18, 20) se referă la unirea dintre bărbat şi femeie.

Ritualul de consacrare a cuplului om-femeie cuprinde:
- Liberul consimţământ, sau legătura naturală bazată pe iubire, a celor ce se căsătoresc, membri botezaţi ai Bisericii. Acest contract matrimonial este indispensabil nunţii, dar nu aceasta o face o instituţie divină.
- Caracterul sacramental propriu nunţii îl dă binecuvântarea unirii (mâinilor) împreună cu ritualul încoronării săvârşite de preot, în numele lui Hristos şi după modelul unirii lui Hristos cu Biserica, Mireasa sa (Efes. 5, 25-32), prin care se dăruieşte un har special mirilor. Momentul principal al tainelor este rugăciunea de unire a soţilor: "Şi acum, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte Tu Însuţi pe robul Tău (N) şi roaba Ta (N), pentru că de Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe ei într-un singur trup, încununează-i cu dragoste, dăruieşte-le lor roada pântecelui, ca să dobândească mulţime de copii". Cu mâinile împreunate, soţii primesc cununiile pe cap ca semn al alianţei lor, cu binecuvântarea: "Se cunună robul lui Dumnezeu...". Preotul conduce pe cei cununaţi împreună cu naşii lor într-o ocolire, ca la botez.
- Ca orice taină, nunta trebuie să se oficieze în legătură cu Liturghia. Prin iconomie, este permis să se facă separat de Liturghie, iar Împărtăşania să fie înlocuită cu pâine şi vin, binecuvantate.

Scopul căsătoriei este o unire completă între soţi, care să asigure sfinţirea reciprocă (I Cor. 7, 14), integritatea familiei prin fidelitate comună, naşterea pruncilor, ordinea morala a societăţii şi a creaţiei. Semn al fidelităţii şi alianţei cu Hristos, căsătoria este unică. Este o legătură conjugală indisolubilă (Matei 19, 9), o monogamie perpetuă. Iisus Hristos a interzis divorţul (Matei 5, 13), deoarece împinge la adulter, iar apostolul Pavel vorbeşte despre cinstea căsătoriei (Evr. 13, 4). Adulterul este păcat deoarece uzurpă fidelitatea unui soţ. De asemenea divorţul este în contradicţie cu indisolubilitatea căsătoriei. Biserica nu permite recăsătorirea. Totuşi, ea a admis divorţul ca o concesie. Tot prin iconomie, Biserica poate să accepte, prin pocainţă şi mărturisirea păcatelor a doua şi a treia căsătorie, dar niciodată a patra. Recăsătorirea are totdeauna un caracter penitenţial (după Sfântul Vasile cel Mare, canonul 5, cei recăsătoriţi nu sunt excluşi de la Cuminecătură, dar trebuie să se abţină, în semn de pocăinţă, doi ani). Biserica recomandă văduvelor să rămână necăsătorite, căci moartea nu rupe unirea dintre soţi.

Atât celibatul, adică reţinerea de la relaţii sexuale proprii soţilor, cât şi căsătoria sunt legitime din punct de vedere natural şi moral. Celibatul, ca şi castitatea conjugală, este o recomandare, nu o poruncă (I Cor. 7, 5-8). Căsătoria nu trebuie să fie redusă la simpla satisfacere a instinctelor sexuale, nici ca remediu împotriva concupiscenţei, care ar fi rea în sine. De asemenea, căsătoria n-a fost niciodată justificată exclusiv prin procreaţie, naştere de prunc. Căsătoria implică naşterea de copii (I Tim. 2, 15), dar ea este mai mult decât aceasta (I Cor. 7, 4-5), adică oferirea reciprocă a trupului: "să nu va lipsiţi unul de altul". Sexualitatea lipsită de procreaţie, mai ales în caz de sterilitate, nu se cade să fie condamnată fără a considera motivele naturale şi morale.

Refuzul căsătoriei pentru motive de confort, lux, libertate, frică de răspundere, ura faţa de copii, nu intră în disciplina creştină. Relaţiile sexuale cauzale, cu diferite persoane, homosexualitatea, avortul, masturbaţia, libertatea erotică în general, toate acestea sunt subiecte delicate care nu trebuie să fie judecate legalist, fără examinarea constiinţei persoanelor în cauză, sub îndrumare spirituală şi pastorală serioasă.

Cununia se administrează celor botezaţi în aceeaşi Biserică, ortodoxă. Căsătoriile mixte, cu neortodocsii, care se fac fără presiuni din partea altei Biserici, pot să fie binecuvântate, cu condiţia ca soţul ortodox să continue să rămână fiu al Bisericii sale şi să lucreze pentru unitatea Bisericilor. În asemenea situaţii, preotul trebuie să consulte episcopul sau: "Trebuie ca cei ce se însoară şi cele care se marită să facă unirea cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul, şi nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu" (Ignatie Teoforul, către Policarp, V, 2).

Notă: În anumite zile nu se fac nunţi

Sf. Maslu

Sf.Maslu este taina în care cel bolnav fizic, prin ungerea cu untdelemn sfinţit şi invocarea harului Sfântului Duh de către preoţi, recapătă sănătatea şi integritatea firii sale o dată cu tămăduirea trupului şi iertarea păcatelor. O referinţă directă despre această taină se găseşte în Epistola Sfântului Iacov (5, 14-15): "Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui". Una din slujirile mesianice ale lui Hristos este cea taumaturgică, aşa cum reiese de altfel din cele şapte pericope evanghelice care se citesc la taina maslului (Ioan 5, 25-37; 19, 1-10; Matei 10, 1, 5-8; 7, 14-23; 25, 1-13; 15, 21-28; 9, 9-13). Preoţii Bisericii, prin puterea Duhului Sfânt, continuă în Biserică slujirea pe care Însuşi Iisus a încredinţat-o apostolilor Săi: "Şi mergând, ei (cei doisprezece) propovăduiau pocăinţă. Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi si-i vindecau" confundată cu harisma vindecarilor (I Cor. 12, 28). Tămăduirea trupului - însoţită de iertarea păcatelor - este unul din semnele anticipate ale Împărăţiei lui Dumnezeu: "Puterea Domnului se arată în tămăduiri" (Luca 5, 17).

Maslul cuprinde câteva elemente principale:
Pocainţa, deoarece iertarea păcatelor stă la originea tămaduirii bolii. Păcatul şi suferinţa merg împreună, aşa cum sufletul şi trupul sunt inseparabile în firea umană: "Ce este mai uşor: a zice iertate sunt păcatele tale, sau a zice: scoală şi umblă? Iar ca să ştiţi ca Fiul Omului are pe pământ puterea să ierte păcatele, a zis paraliticului: Ţie îţi zic: Scoală-te, ia patul tău şi mergi la casa ta" (Luca 5, 23-24).
Citirea celor şapte pericope biblice, din Apostol şi Evanghelii, care înseamnă că actul tămăduitor nu este intervenţie medicală sau o vindecare miraculoasă, ci un act de compasiune a lui Hristos, "doctorul sufletelor şi trupurilor, Cel ce poartă fără durere neputinţele noastre, cu a cărui rană toţi ne-am vindecat. Căci precum este slava Ta, aşa este şi mila Ta", de aceea El a poruncit să iertam de şaptezeci de ori câte şapte celor care cad în păcate.
Şapte rugăciuni pentru binecuvântarea untdelemnului, însoţite de tot atâtea ungeri ale bolnavului de către preoţi (şapte sau măcar doi), spre sănătate şi izbăvire de toate bolile; untdelemnul este simbolul milei dumnezeieşti (Luca 10, 33-34), al bucuriei şi al sfinţeniei: "Căci n-ai binevoit a ne curăţi prin sânge, ci ai dat în untdelemnul sfinţit chipul Crucii". "Şapte rugăciuni, îngeri şi preoţi" şi cât mai mulţi credincioşi, înseamnă plenitudinea Bisericii, care, întocmai ca un organsim, resimte suferinţa, infirmitatea şi neputinţa unui mădular: "Daca un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună" (I Cor. 12, 26).
Taina maslului se dă oricărui bolnav în vederea vindecării în orice caz de suferinţă, la orice vârstă. Ea nu este o pregătire pentru moarte ("extrema unctio") şi nici nu se practică o singură dată în ultimele clipe ale vieţii ("in articulo mortis"), fără speranţa însănătoşirii, cum se practică în Biserica romano-catolică. Desigur, preoţii se roagă "să se facă voia Lui", căci "nimeni nu este fără de păcat pe pământ".

Preoţia

Taina Preoţiei sau a Hirotoniei (Instituire: II Tim. 1, 6; I Tim. 3, 1; Tit. 1, 5) este taina introducerii în succesiunea apostolică a slujitorilor bisericeşti, consacraţi acelor slujiri pe care Apostolii le-au recunoscut ca fiind după porunca lui Hristos şi fară de care identitatea şi unitatea Bisericii văzute nu pot fi garantate. Hirotonia nu conferă harisma şi demnitatea Apostolilor, unice şi netransmisibile. Ca membri ai grupului<>, Apostolii - simbolul poporului lui Dumnezeu - au un rol unic, netransferabil, de aceea, în această poziţie, ei nu au succesori. Primind de la Hristos autoritatea să lucreze în numele Lui (Luca 10, 16), şi să transmită mai departe ceea ce au primit, apostolii au instituit slujiri care au un caracter şi o funcţie apostolică. Aceste slujiri au forme diverse, dar ele au fost introduse sub supravegherea Apostolilor şi prin punerea mâinilor lor, ritual prin care se dă autoritatea slujitorilor (cf. Fapte 13, 3; 20, 28). În ritualul Hirotoniei, cele două elemente sunt inseparabile: punerea mâinilor episcopului cu rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, Care împarte un har special pentru o misiune specifică în Biserică şi trimiterea de a sluji în numele lui Hristos după voia Sa. Slujitorii bisericeşti (episcopi, preoţi şi diaconi) nu lucrează în locul lui Hristos, ca şi când Acesta ar fi absent. Ei nu sunt propriu-zis vicari, reprezentanţi sau înlocuitori. Ei au darul de a manifesta văzut, de a da garanţie obiectivă despre prezenţa continuă şi activă a lui Hristos cu poporul Său. Tocmai de aceea, numai episcopii şi preoţii hirotoniţi în continuitate cu Apostolii pot sluji cu putera Duhului Sfânt, spre predicarea Evangheliei, spre iertarea păcatelor, spre celebrarea tainelor. Numai ei sunt trimişi prin actul hirotoniei să dea un semn eficient de lucrarea lui Hristos în mijlocul poporului. De altfel, în actul hirotoniei, pe care episcopul o săvârşeşte în virtutea succesiunii apostolice: <>, Hristos este Cel ce pune mâna. La hirotonia preotului, episcopul se roagă: <> (Hirotonia preotului, Arhieraticon, p. 80). În orice act sacramental, arhierul bisericesc este slujitorul Marelui arhiereu ceresc: <> ( Hirotonia diaconului, Molitfelnic, p. 76). Faptele Apostolilor (Cap. 6; 20, 28; 11, 29-30; 14, 23; 15, 2, 4, 23; 21, 8), ca şi epistolele pauline (I Tim. 3, 1-13; 5, 17) atestă existenţa distinctă şi complementară a celor trei slujiri sacerdotale, instituite prin hirotonie. În secolul urmator, Sfântul Ignatie al Antiohiei, el însuşi episcop, va explica pe larg locul şi simbolismul episcopului, preotului şi diaconului (Către Filad., 4; Către Magn., 6, 1; 3, 1-2; Către Tral., 3, 1). Ca succesori ai Apostolilor, episcopii au o răspundere şi o misiune apostolică. Episcopul este conducătorul unei Biserici locale, în calitate de membru al colegiului episcopal, colegiu care reprezintă grupul celor<>. Episcopul reprezintă Biserica universală şi de aceea are autoritate în Biserica locală. E singurul care conferă taina în cele trei trepte sau slujiri. Prezbiterii (preoţii) exercită funcţiile sacerdotale în unitate diplină cu episcopii. Împreună formează preoţimea sau cinul preoţesc care are răspundere de Biserica locală. Preotul primeşte de la episcop răspunderea pastorală pentru o parohie. Diaconii se află în serviciul episcopului. Deşi n-au preoţia necesară săvârşirii Tainelor, ei au diverse funcţii în Biserică: predicarea Evangheliei, diaconie.

Nu se fac cununii şi botezuri În toate zilele de miercuri şi vineri de peste an;
În ajunul Praznicelor Împărăteşti;
În săptămâna dinaintea Postului Sfintelor Paşti (vezi calendarul);
În postul Sfintelor Paşti (vezi calendarul);
În Săptămâna Luminată (vezi calendarul);
În Duminica Rusaliilor (vezi calendarul);
În Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (23 - 29 iunie);
În Postul Adormirii Maicii Domnului (1 - 14 august);
Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august);
Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie);
În Postul naşterii Domnului (14 noiembrie - 24 decembrie);
De la naşterea Domnului până la Botezul Domnului (25 decembrie - 6 ianuarie).


Notă: Vă rugăm să luaţi datele de mai sus cu caracter orientativ. Vorbiţi din timp cu preotul paroh pentru a stabili şi a vă rezerva o dată potrivită pentru ocazia respectivă.